ARTICOLE

 

…Duhovnicul meu din tinereţe (Dumnezeu să-i ierte şi odihnească sufletul! – căci, de mult, a pornit-o spre Cerurile Luminii!) mi-a grăit, mereu, după fiece împărtăşire din Trupul şi Sângele Lui Hristos-Mântuitorul Lumii: “Să ţii minte, fiule, că Paştele, pentru noi, ortodocşii, este cea mai luminată sărbătoare!”

…Şi, pentru că mie, atunci, mai multă plăcere îmi făcea Crăciunul cel cu daruri surprinzătoare, întru bucurie – mi-a explicat: “Paştele nu e mâncare şi băutură, ci Paştele este Minunea Învierii, a Mântuirii Duhului nostru!” Încă nu apăruseră (în acei ani depărtaţi...), cum au apărut azi, prin magazinele “burduşite” de marfă scumpă şi proastă - iepuraşii de ciocolată şi reclamele licărind turbate, mai să-ţi scoată ochii…

…Mai târziu, intrând prin mânăstiri, mulţi dintre preasfinţiţii călugări mi-au explicat că Paştele nu ar trebui să însemneze nici masacrul apocaliptic al mieilor… [1]

…Tot bătrânul meu duhovnic de tinereţe mi-a lămurit şi cele şapte “lecţii” de pe Cruce, ale Lui Hristos, pentru umanitatea cosmic-divină:

1-întâi: “Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23/34) – era (şi rămâne!) semnalul pentru cei care coboară în comoditatea de Duh a ascultării (oarbe!) a unor comenzi cezarice, fără să-şi exercite Libertatea Discernământului, pe care Dumnezeu i-a dat-o, încă din Rai, Omului/Întâiului Adam…;

2-apoi: “Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea (n.mea: pe Ioan, adus, cam în silă, de Maria Cea Pururea Fecioară şi de Maria din Magdala – pentru că, ştiind latineşte, se putea înţelege cu legionarii romani, care păzeau, pe Golgota, cele trei cruci…şi să pună o vorbă bună, ca femeile să se poată apropia de Răstignit!) - stând acolo, a zis mamei Sale: <<Femeie, iată fiul tău!>> Apoi, a zis ucenicului: <<Iată mama ta!>>” (Ioan, 19/26-27); prin Sfântul Apostol Ioan, noi TOŢI am devenit fiii, întru Duh, ai Mamei Cosmice…şi, deci, fraţii Săi, ai Lui Hristos!

3-“După aceasta, Iisus ştiind că toate s-au săvârşit, ca să se plinească Scriptura, a zis: <<Mi-e sete!>> Şi era acolo un vas plin cu oţet. Iară ostaşii umplând un burete cu oţet şi puindu-l într-o vargă de isop, l-a dus la gura Lui”. Ca unul care ştiu, după operaţie, cât de “tăietor” de sete este oţetul (cu care mi se tamponau buzele), am înţeles bine că sărmanii păgâni nu  fuseseră sadici, cum se mai interpretează, pe ici, pe colo, şi azi… - … ci chiar miloşi, în felul lor grosolan, rudimentar…Dar nu pricepuseră ceea ce, peste ani, Vasile Voiculescu al nostru, în poemul În Grădina Ghetsimani, a tălmăcit ca fiind setea de sufletele noastre, pe care voia să le preia ÎN TOTALITATE, astfel luând asupra Sa şi TOATE păcatele omenirii (de aceea, la Mânăstirea Zamfira, Nicolae Grigorescu pictează, pe un perete, un Hristos Alb/Luminat-tot-anul, iar pe alt perete, un Hristos-Negru/Întunecat-tot-anul!), pentru a le mântui pe TOATE!

… “Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură” – …de fapt, Iisus-omul refuza, pe când Hristos-Dumnezeu îşi împlinea, “cu asupra de măsură”, Misiunea Cosmic-Soteriologică!

 

4-…lui Dismas, Tâlharul (de fapt, zelotul lui Barabas!)-de-Dreapta, care (SINGURUL DIN UNIVERS!) îi recunoaşte DUMNEZEIREA PURĂ, deci cu efecte SOTERIOLOGICE CLARE (pocăindu-se, din străfundul durerii şi, deci, al INIMII sale!  - şi-l mustră pe Hestas, Tâlharul-din-Stânga: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că în aceeaşi osândă eşti? Dar noi după dreptate suntem osândiţi, căci primim cele cuvenite după faptele noastre, iar ACESTA nimic nu a făcut!” – Luca, 23/40-41…în acele clipe în care, şi Hristosul, şi ticălosul pocăit, se chinuiau SUPREM, în ceasul morţii – iar apostolii, afară de Ioan, se ascundeau pe sub pământ, precum şobolanii!): “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca, 23/42) – Mântuitorul Hristos îi zice, cu ultimele puteri: “Adevărul îţi grăiesc: astăzi vei fi cu mine în rai!” (Luca, 24/43).

Vă daţi seama ce lecţie adâncă a dat Hristosul, în aceste momente cumplite? “Orice vei fi făcut în viaţa asta trecătoare (n.mea: în timpul încercării, pe care-l numim “istoric”!), dacă te pocăieşti, fie şi cu braţele faptei/făptuirii blocate, fie şi cu picioarele acţiunii străpunse – DAR CU LIMBA TRADUCÂND SUFLETUL, SMERIT DIN RĂDĂCINI! - …Dumnezeu este atât de incredibil iubitor de făpturile sale, de Capodopera Zilei a Şasea, în primul rând, încât ŞTERGE TOT ÎNTUNERICUL DIN FIINŢA TA, pentru El şi întru El suferitoare, până la zdrenţuirea ultimă a trupului cu care ai împlinit, cândva (n.mea: într-un timp pe care El îl “uită”, pentru a-ţi “uita” păcatele istoricei tale fiinţe de rele îndemnuri, de la Satana venite!), păcatul…ŞI TE RESTAUREAZĂ/INSTAUREAZĂ ÎNTRU ADEVĂRATUL TĂU SĂLAŞ- RAIUL!”

 

5-Urmau acele enigmatice vorbe, pe care le menţionează Marcu (15/34): “<<Eloi, Eloi, lamma sabachtani?>> Adică: <<Dumnezeul/Stăpânul meu, Dumnezeul/Stăpânul meu, pentru ce m-ai lăsat/părăsit?>>”

 

Cât de controversate au rămas, până în zilele noastre, aceste vorbe, de o nemaipomenită vehemenţă a durerii hristice! Iată cum le tălmăceşte, un creştin-scriitor, de azi : „Foarte simplu, noi ştim că Dumnezeu este sfânt şi că El urăşte păcatul. Chiar urăşte păcatul, mai mult decât noi ne putem imagina. In acele momente, pe cruce, Isus duce povara tuturor păcatelor noastre. Vă daţi seama că El avea pe umerii lui miliarde de miliarde de miliarde.... de păcate?

Am putea spune, în ghilimele, că, în acele momente, Isus a fost "cel mai păcătos om din istorie", pentru ca avea pe umeri Săi, păcatele mele şi ale tale şi ale TUTUROR oamenilor. Putea un Dumnezeu sfânt să fie lângă un păcătos?

Asta ar putea explica de ce Dumnezeu l-a părăsit, dar de ce a strigat şi a permis şi celorlalţi să afle asta?

Toata viaţa Lui, a trăit alături de Tatăl. De când s-a născut în iesle, până ce a ajuns sus pe cruce, Isus a fost mereu în prezenţa Tatălui. Noi nu ne putem imagina ce gol imens a simţit El pe cruce, în acele clipe, pe lânga durerea insuportabilă, pricinuită de biciuire şi răstignire. Astfel, prin faptul că El a strigat, în auzul tuturor, avem încă o pildă, prin care putem vedea cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul.

In concluzie, Isus a spus aceste cuvinte, pentru că realmente era părăsit de Dumnezeu şi pentru ca noi să înţelegem, o dată pentru totdeauna, cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul. Nu există păcat mai mic, sau păcat mai mare, există păcat şi atât. Mai mult decat atât, această afirmaţie ne arată dragostea imensă pe care Dumnezeu ne-o poartă. El a îngăduit ca Fiul Său să poarte păcatele noastre, să moară în chinuri,  pentru a le spăla chiar cu sângele Său, totul ca noi să putem să ne împăcăm cu Dumnezeu” – cf. dumnezeuestedragoste.blogspot.comAţi făcut clic pe +1 în mod public. Anulaţi, art. “Eli, Eli, lama sabachtani?”, din  24 Feb 2009 – şi ce fel de comentarii se fac, pe forum: “Explicaţia aceasta pur şi simplu este fantezistă. Acele cuvinte dovedesc cât se poate de clar ZDRUNCINAREA CREDINŢEI LUI IISUS”, dar şi: “Cea mai puternica frază spusă de Iisus, pentru oamenii deznădăjduiţi…”

…Ce grea se dovedeşte, precum vedeţi, Doctrina Sfintei Treimi! Se uită că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… “una sunt”!!!

…Iată cum mi-a tălmăcit duhovnicul meu de tinereţe, atunci, cu zeci de ani în urmă, aceste vorbe, strigate în aramaică [2] (pentru a se adresa, astfel, TUTUROR TIMPURILOR UMANITĂŢII!), de Mântuitorul Hristos: “Fiule, tu ştii că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt cele trei ipostazuri ale Lui Dumnezeu. Deci, Tatăl nu putea să-şi părăsească Fiul, pentru că…PE SINE S-AR FI PĂRĂSIT! – ceea ce, cum singur îţi dai seama, este absurd! Atunci, Dumnezeu este absurd…sau omul este absurd? Vei zice, şi bine vei face, că omul este absurd. Atunci, ne întrebăm, din moment ce TOATE cele şapte lecţii ale Mântuitorului, pe Sfânta Cruce a Mântuirii, sunt lecţii pentru om, iar nu pentru…Dumnezeu: cui se adresează Hristos – cu aceste vorbe ale înstrăinării Sfintei Treimi… – se adresează omului, sau se adresează Lui Dumnezeu? Fireşte, zic eu, că Hristos se adresează omului – pentru că Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul nu se puteau părăsi, unul pe altul, pentru simplul motiv că erau ACELAŞI DUMNEZEU! Şi atunci, care este mesajul Lui Hristos-Dumnezeu (UNA cu Tatăl şi cu Sfântul Duh!), către om? Păi, eu zic că ar fi acesta: <<Omule, te cunosc, întru toată adâncimea şi diversitatea păcatelor tale, cunosc, deci, ispitirile Satanei, cât de departe de Dumnezeu te duc. Dar, tocmai pentru că Eu, Hristos, Dumnezeu-Cel-Întrupat, ţi-am cunoscut chiar mai îndeaproape decât tine, păcatele şi ispitirile tale, Eu te înţeleg, ÎŢI ÎNŢELEG ABSURDUL: ajungi cu nebunia păcatului tău să te depărtezi de Dumnezeu, atât de mult, încât fie te simţi părăsit şi de neîntors pe Calea cea Dreaptă, fie chiar te dedai păcatului lui Iuda Iscarioteanul – deznădăjduirea! Eu îţi spun, şi nu de oriunde, ci chiar din Vârful Fiinţării Lumii, de pe Golgota, de pe Crucea înfiptă, cu capătul de jos, în ţeasta Întâiului Adam: Dumnezeu nu pretinde de la tine imposibilul, niciodată! Dumnezeu îşi înţelege şi-şi iubeşte Creaţia, oricât de mult ai striga tu împotriva acestei iubiri şi ai contesta-o şi te-ai teme că nu există! Omenire-a-Omului, ştiu că Satana te va îndemna, şi de acum încolo, ca şi până acum, la multe şi grele păcate – DAR DUMNEZEU ŞTIE CĂ NU ESTE POSIBILĂ CĂLIREA DUHULUI UMANO-DIVIN, DECÂT PRIN ÎNFRUNTAREA PĂCATELOR/DEMONILOR, DAR ŞI SLĂBICIUNILOR OMENEŞTI, DIN EXPRESIA PĂCATELOR! Dacă tu vei săvârşi TOATE păcatele Lumii, până şi pe cel al RESPINGERII CREATORULUI TĂU! - …dar nu vei stărui, înverşunat, până la capăt, în această greţoasă nebunie a păcatului <<îndepărtării>>, spre care te impinge Satana, ci, ÎN ULTIMA CLIPĂ, te vei întoarce, cu faţa plină de lumina nădăjduirii şi cu sufletul umilit şi prăbuşit de ruşinea păcatului, Dumnezeu te va ierta! - tot aşa cum l-a iertat şi pe criminalul Dismas, care, în ultima lui clipă de luciditate, M-a recunoscut şi s-a luminat de Nădejdea Ultimă, cea în Dumnezeirea Mea…da, l-am iertat DEPLIN, FIRESC! - CA PE PROPRIUL MEU COPIL/CREAŢIE/CREATURĂ: Eu-Fiul, dimpreună cu Eu-Tatăl, dimpreună cu Eu-Sfântul Duh…care UNA SUNTEM!!! >>”.

…Mi s-a părut a fi cea mai de bun-simţ şi cea mai pilduitoare şi mai umano-dumnezeiască interpretare a (aparent!) “crâncenelor” (sau…”puternicelor”!) vorbe ale lui Hristos, după care Acesta,

6-…pentru a da, până la capăt, Modelul pentru Omul/Făptura Umano-Divină a Zilei-a-Şasea, a rostit, cu împăcare şi nesfârşită blândeţe, vorbele “predării”, ultime şi deplin-triumfale, către Dumnezeu (marcând, astfel, înfrângerea definitivă a Satanei-Marele Iluzionist al Crimei Deznădăjduirii!): “Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul/îmi încredinţez duhul Meu!”

7-Iar ultima vorbă/”lecţie” hristică, de pe Cruce: “Săvârşitu-s-a!” (Ioan, 19/30) este, prin Taina ei Cosmic-Încifrată, de-a dreptul zguduitoare: “Mi-am împlinit misiunea de a descătuşa Duhul Umano-Divin! Din acest moment, va începe, majestuos şi la nivelul întregului univers al Fiinţei Umano-Divine (trecute, prezente şi viitoare), Procesul Mântuirii! NESTĂVILIT, FĂRĂ OPRIRE, PÂNĂ LA TRONUL JUDECĂŢII DE APOI!”

…Până şi scepticii “oameni de ştiinţă”-fizicieni – mărturisesc că au văzut, în jurul pământului, acea aură/”halou” de Lumină Dumnezeiască, urmare a ţâşnirii Apei din Rana Inimii Hristice (sângele s-a pogorât peste “ţeasta” Primului Adam!) – prin care, peste timpuri şi vreri meschin-umane (expresii ale degenerării spirituale umane, pervertite, parţial, de “frecventarea colţului/<<clubului>> cu ispite”, al Satanei!), se împlineşte destinul Făpturii UMANO-DIVINE: MÂNTUIREA!!!

…Deci, în definitiv, ce este PAŞTELE? Este veşnica reamintire, către om (din partea Lui Dumnezeu!), a Învierii. Cu Duh şi Trup, deopotrivă (pentru că şi Trupul va fi judecat, la Supremul Tron Cosmic, pentru cât s-a supus şi cât s-a împotrivit poruncilor Duhului Curăţeniei – şi cât a păstrat şi cât n-a păstrat, prin făptuire externă, Puritatea de Duh, Puritatea Cea Dinlăuntrul Omului, acolo unde vine, pe neaşteptate, MIRELE-HRISTOS!). Şi ce înseamnă Lumina Minunată  a Învierii? Trebuie să aflăm, ori măcar “să pipăim” această Taină Dumnezeiască – pentru a nu ne prăbuşi, azi, în vremurile Beznelor celor mai dese şi al Dansului Satanei, peste Lume – în prăpastia DEZNĂDĂJDUIRII, NEPĂSĂRII EGOISTE ŞI EGOTISTE…A LEHAMITEI VINOVATE, PRIN PASIVITATE (complice!) FAŢĂ DE CEL RĂU!!!

…Pentru a nu ne pierde omenia din noi şi pentru a nu ne rătăci de SUPRA-FIINŢA NOASTRĂ NAŢIONALĂ – de popor şi de NEAM!!! Căci, la Tronul Judecăţii din Urmă şi Desăvârşite: “…iată o  mulţime mare de oameni, pe care nimeni n-ar fi putut-o număra, din toate seminţiile şi neamurile, şi din toate popoarele şi limbile (s.mea) – mulţime care stătea înaintea tronului şi înaintea Mielului, în haine albe şi cu ramuri de finic în mâinile lor. Aceştia strigau cu glas mare şi ziceau: <<Mântuirea este a Dumnezeului nostru care şade pe tron şi a Mielului!>>” (Apocalipsa, 7/9). Iată  cum se zice CLAR că SEMINŢIILE şi NEAMURILE şi POPOARELE şi LIMBILE sunt entităţi dumnezeieşti (iar nu invenţii de-ale…”turbaţilor de naţionalişti!”) – oricât s-ar da peste cap să demonstreze contrariul toate…”UNIUNILE” masonice – şi, mai ales, peste toate strădaniile masonilor lumii, de a amesteca, într-un spurcat Babilon, toate neamurile şi a strica, satanic, toate limbile (cu excepţia celei maghiaro-udemeriste, poate…). Priviţi cum …nu mai avem la ce şi pe  cine privi, la fotbal, unde la formaţia C.F. R.-Cluj, într-o vreme, NU MAI EXISTA UN SINGUR ROMÂN, “DE SĂMÂNŢĂ”, MĂCAR… - nu mai zic de “alde” F.C. Barcelona, Bayern-München, Olympique Marseille, Chelsea Londra, Arsenal Londra etc. etc. (excepţie nu fac decât bravele echipe ale BASCILOR!!! – …fraţi traci, de-ai noştri, dar mult mai înţelepţi şi stabili decât noi, întru Divina Tradiţie!!!). Şi uitaţi-vă cum corcesc rasele şi seminţiile, “fraţii” ucigaşi ai Franc-Masoneriei…şi vor să şteargă toate hotarele dintre minţi, religii (“ecumenismul” peste fire, cu de-a sila, în forme …“poruncite de la centru”!) şi dintre neamuri şi seminţii…

“VADE RETRO, SATANAS!!!”

…Frumos şi adânc grăieşte (cum niciun teolog creştin n-a făcut-o şi, din păcate, nici nu se străduieşte a o mai face, azi!), despre ÎNVIERE, Părintele Dumitru Stăniloae: “Învierea Domnului este evenimentul fără pereche, în istoria lumii. Importanţa ei întrece absolut tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers. (…) Creaţia dă posibilitatea istoriei, Învierea o arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu forma cea perfectă şi definitivă a existenţei. Învierea arată istoria ca un provizorat, în tensiune spre eschatology. În Înviere se manifestă nemulţumirea Lui Dumnezeu cu istoria. O nemulţumire de care suntem, şi noi, pătrunşi. Dacă Învierea ar fi fost un fapt istoric, încadrat perfect în cauza şi efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arăta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenţa istorică drept existenţă ultimă. Numai prin faptul  că Învierea atrage cu forţă metaistorică, ceva din istorie – în altă orbită de existenţă! – arată spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma, ca singură realitate – CI PENTRU A O JUDECA, A O ARĂTA ÎN CRIZA DE CARE SUFERĂ ŞI PENTRU A SE MILOSTIVI DE EA! (…)

Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui, aşa cum nu-şi poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectă sănătate. Dacă prin păcat s-a introdus în viaţă, de la Dumnezeu, boala radical – prin Înviere, această  boală este eliminată. E de crezut că, fără căderea în păcat, n-ar fi intervenit Învierea, aşa cum, peste tot, n-ar fi avut loc întruparea Fiului Lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru toţi care cred în Învierea Lui, pentru întregul univers, care, actualmente, boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este realizată, prezentă. Noi trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinţei şi ai nădăjduirii spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte.

Când zicem, cu credinţă: <<Hristos a înviat!>> – afirmăm implicit: <<NOI TOŢI AM ÎNVIAT!>>” – cf. D. Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sfintele Paşti, 1937 – tipărită La Sibiu, în 1939 – pp. 268-274.

…Bine-bine, eu, noi… – ca fiinţe, am aflat câte ceva din Veşnica Taină a Învierii. Dar SUPRA-FIINŢA noastră, Neamul/naţiune?

…Deci, cum se produce Învierea, pentru Supra-Fiinţa noastră – NEAMUL/NAŢIUNEA? Se produce la fel ca şi pentru fiinţă, numai că este un eveniment fără margini de măreţ, întrevăzându-l (prin SUPRA-FIINŢA noastră!)  pe însuşi Adam-Cel-Mântuit, din Rai!

“(…)Este diversificarea omenirii în naţiuni un păcat, sau o urmare a păcatului? Ar fi de ajuns să respingem această presupunere, cu simpla provocare la legea universală a treptatei diversificări a faunei şi a florei. Legea aceasta nu e plauzibil să fie contrară Voii Lui Dumnezeu, mai ales că diversificările acestea manifestă, cele mai adeseaori o înnobilare a trunchiului de bază, nu o decădere a lui (s.mea). Dar răspunsul se poate da şi altfel: păcatul sau răul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurarea a lucrului dat, a existenţei produse de alte puteri. Este specificul naţional o stâlcire a umanului, o decădere din fiinţa omenească? Ar fi, când acest specific naţional s-ar prezenta ca un ceva vicios, meschin, fără înălţimi ţi puritati de simţire şi de gând. Cine nu ştie, însă, că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi reacţionează în lume membrul unei anumite naţiuni? In simţirea doinei româneşti şi în hora noastră nu cred că e ceva păcătos, sau dacă e şi aşa ceva, aceasta nu e caracter naţional, ci omenesc. Naţiunea în faza păcatului are manifestări păcătoase (n.mea: de aceea, eu fac deosebirea între Neam, pe de o parte  – care este expresia metafizică a Supra-Fiinţei umano-divine, în eternitatea Revelaţiei Dumnezeieşti, deci înafara păcatului!  – …şi naţiune-popor, care sunt expresia istorică, deci păcătoasă, a Supra-Fiinţei umano-divine!), pentru că natura omenească, în general, cu toate diversificările în care se înfăţisează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti, în general. Dacă ar fi ceva păcătos în însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi (o logică perfectă! – A SE LUA AMINTE, DE CĂTRE…”UNIONIŞTII” MASONI!!!).

Chestiunea îmi pare atât de evidentă, încât socotesc de prisos să mai insist.

Se pune problema, greu de descurcat, a raportului între naţional şi uman. Naţionalul nu întunecă umanul, nu-l extermină? Iar dacă umanul rămane, nu cumva e naţionalul o simplă iluzie, ceva de suprafaţă, pe care să-l poţi lepăda în oricare moment voieşti?

E de remarcat, întâi, că nu există om anaţional. Nici Adam, măcar, n-a fost anaţional – ci a vorbit o limbă, a avut o anumită mentalitate, o anumită construcţie psihică şi trupească. Un om pur, necolorat din punct de vedere naţional, fără determinamentele naţionale – ESTE O ABSTRACŢIE (n.mea: iată la ce vor cei de la “uniuni” să realizeze din noi: nişte …ABSTRACŢII, nişte “zombie”, pe care le/îi înrolezi cu mult mai lesne, în “armata” de sclavi mondiali – decât pe nişte fiinţe umano-divine, determinate, ca personalităţi, de Însuşi Dumnezeu!). Aşa cum nu poate exista un măr fără determinamentele unui anumit soi, aşa cum nu poate exista un om fără determinamente individuale.(…) Un român, când simte milă faţă de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de frăţie umană care simte că-l leagă de un ungur, e un sentiment colorat româneşte, nu e anaţional.(…)” – cf. Bucovina profundă online, Părintele D. Stăniloae, art. Scurtă interpretare teologică a naţiunii, Sfintele Paşti, 1934.

 

“(…)Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu PE TOATE LE VREA! În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa  nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a Lui Dumnezeu? SĂ NU FIE! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti (…) În cadrul Ortodoxiei pot exista popoare cu preocupări, însuşiri, cu politică, artă şi cugetare originale. Ortodoxia este RITMUL, este MĂSURA, nu este melodia vieţii înseşi. Şi câte melodii nu pot exista, pe aceeaşi măsură? ” – cf. Părintele D. Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 32.  

…Deci, cu inima plină de lumină, îţi mărturisesc (de fapt, dar egal: RE-AMINTESC!) Cereasca Minune, CERESCUL ADEVĂR – Ţie, Neam al Românilor:

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

…VEI ÎNVIA ŞI TU, MIRACULOS  NEAM AL ROMÂNILOR - CU TOŢI SFINŢII ŞI MARTIRII ŞI VOIEVOZII ŞI “CRĂIŞORII” TĂI… - …CÂT DE CURÂND VA BINEVOI DUMNEZEUL MÂNTUIRII!!!

…FACEŢI SĂ TACĂ RĂZBOAIELE ŞI CRIMELE VOASTRE (cele de pe dinlăuntru, precum şi cele de pe dinafară) – ŞI, HAIDEŢI (începând cu ACEST Paşte!!!) SĂ ASCULTĂM MAGNIFICA ARMONIE DUMNEZEIEASCĂ  (...dinafară de partide „manelisto-tamburinice”, de interese grotesco-burleşti - lăcomii dovedind apucături şi pofte animalice, de fiare ale beznelor..., dinafară de găşti şi tâlhari nepocăiţi, de tot soiul...!) – ŞI SĂ FIE (în sfârşit!), DUPĂ VORBA LUI HRISTOS:  “PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PRE PĂMÂNT”!!!

…”- SĂ FIE PAŞTI ÎN FIECARE ZI!” – cum înţelept grăieşte  Părintele Constantin Sturzu…!!! (cf. oradereligie.wordpress.comAţi făcut clic pe +1 în mod public. Anulaţi, ziarul Lumina de duminică, din 30 Mai 2008).

                                                                      prof. dr. Adrian Botez